Lecţia finlandeză

De ce o ţară care are 1000 km de hotar cu Rusia, care a fost scăldată în sânge la începutul secolului trecut, care a purtat războaie şi a pierdut sute de mii de oameni, care are o climă dură şi puţine zăcăminte naturale a ajuns printre cele mai stabile, bogate, anticorupte şi respectate ţări din Europa? Care este lecţia învăţată din succesul Finlandei? Un reportaj din ţara Nokia, Kone şi a lui Moş Crăciun.

Şcoala Meilahti din Helsinki e unica şcoală cu predarea limbii chineze în Finlanda. În rest – e o instituţie absolut obişnuită. Cei 400 de elevi de diferite etnii, religii şi rase sunt în grija a 45 de pedagogi, care nu sunt umiliţi şi nu umilesc copiii cu problema banilor.

Copiii din Finlanda nu plătesc niciun ban pentru reparaţii, note majorate sau rechizite. Desigur că la ore au toate manualele şi materialele didactice necesare, au profesori aleşi în baza unor concursuri foarte riguroase, au clase de muzică dotate cu chitare, viori, piane, clape, tobe şi toate instrumentele muzicale pe care le doresc. Mai mult. Aici copiii beneficiază de un studio unde îşi înregistrează piesele muzicale pe care şi le scriu, aici copiii confecţionează stofe şi colecţii vestimentare pe care le expun în galerii, iar în laboratorul de educaţie tehnologică îşi fac bijuterii din argint, lingourile fiind de asemenea oferite de şcoală.

Desigur că aceşti copii au şi chimia, şi fizica, şi matematica. Dar în aceste săli se întâmplă să facă construcţii geometrice din lego şi alte obiecte considerate pe la noi jucării de grădiniţă. “La sfârşit de semestru le oferim teme mai relaxante, copiii şi aşa se plâng că sunt supraîncărcaţi”, ne-a declarat Riitta Erkinjuntti, directoarea şcolii, în timp ce ne deschidea uşa la lecţia de chimie pentru clasa a şaptea. Acolo, draperiile erau trase, luminile stinse – iar elevii urmăreau pe un ecran cât peretele din faţa clasei ultima serie a filmului “Shrek”.

Psihiatrul invitat la şcoală

Stresul şi suprasolicitarea copiilor constituie o problemă analizată în mod special de către conducerea şcolii. Lucrătorul social vine frecvent pe la şcoală, ca să observe dacă nu există copii cu dificultăţi neobservate de pedagogi. Şi asistenta medicală vine de 3 ori pe săptămână aici, iar psihologul – o dată pe lună. În ultimul timp, s-a stabilit că unii adolescenţi au dificultăţi legate de vârstă, de aceea a fost angajat un psihiatru, care vine de câteva ori pe lună ca să îi asiste pe cei cu probleme ale sistemului nervos.

Când vine psihiatrul, nimeni nu râde, nu arată cu degetul – copiii au suficiente lecţii de sănătate în şcoală ca să înţeleagă cât de benefică este comunicarea cu orice medic. Anual, fiecare clasă face o vizită la o casă de invalizi – pentru a vedea şi a aprecia diferenţa şi pentru a comunica corect cu cei câţiva copii cu nevoi speciale din propria şcoală.

Somnul, prevenirea depresiilor, funcţionarea corpului uman, gândirea pozitivă, relaţiile interumane – sunt câteva dintre orele de sănătate predate tuturor elevilor. Alimentaţia sănătoasă însă este o temă iniţială.

„Ţară frumoasă cu oameni săraci”

În pauză, copiilor li se oferă prânzuri complete, pe gratis. Prânzul conţine legume, fructe şi carne, iar la cele două aparate de băuturi instalate în cantină, copiii pot servi câte pahare vor – nu de cola, nu de băuturi acidulate, ci de lapte. Nici în şcoală, nici în preajma şcolii nu se vând chipsuri, coca, snickersuri, „toropîşte” şi alte produse care pot afecta sănătatea copiilor. Ţigările şi alcoolul în general se vând doar în magazine specializate, departe de accesul minorilor.

Elevii din Finlanda nu au fost întotdeauna favoriţii sorţii. În secolul trecut au frământat şi ei glodurile în drum spre şcoală, iar frigul din clase era cu siguranţă mai dur decât gerul îndurat de noi. Imnul Naţional al Finlandei, intitulat „Ţara Noastră”, asta şi cântă în versuri: o ţară frumoasă cu oameni săraci.

Doar că finlandezii au susţinut altfel examenul Revoluţiei din Octombrie, l-au susţinut în favoarea propriului stat. Finlanda a reuşit chiar din 1917 să fie liberă de comunism, deşi a plătit un preţ de sute de mii de cetăţeni prăpădiţi în războaiele cu Rusia din anul Revoluţiei din Octombrie şi din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Finlanda a fost parte a Imperiului Rus timp de 108 ani, dar în 1917, pe fundalul dezordinii cauzate de sistemul bolşevic, şi-a declarat independenţa, recunoscută la nivel internaţional în 1918. De atunci până acum, Declaraţia de Independenţă a Finlandei se păstrează în Arhiva de Stat, fără să fi suferit în luptele ulterioare.

„Ne plevat’ na pol!”

Rusia nu a acceptat imediat independenţa vecinei. În 1939, URSS a atacat din nou Finlanda. Luptele au fost grele, Finlanda a pierdut 10% din teritoriu, câteva sute de mii de persoane, dar şi-a păstrat independenţa. Acesta este preţul independenţei finlandeze şi lecţia aceasta are însemne şi acum în ţara celor 1000 de insule.

În centrul capitalei finlandeze, albă de zăpada nordică, roşeşte o pată enormă: Catedrala Uspenski, din cărămidă şi cu cupole din aur curat, cea mai mare clădire ecumenică care există în această ţară, în care doar 1% dintre credincioşi sunt ortodocşi. Finlanda a păstrat şi alte imobile construite în anii de dominaţie rusească, dar a păstrat şi istoria eroismului manifestat în luptele contra atacurilor Rusiei.

În faţa Primăriei Helsinki se perindă în fiecare săptămână nave turistice ruseşti, cum ar fi „St. Petersburg Line”, dar localnicii nu mai vorbesc rusa cu turiştii ruşi, aşa cum o făceau în secolul XIX, când au fost forţaţi să studieze obligatoriu această limbă. Acum, turiştii ruşi vin în Parcul Nobilimii Ruse din Helsinki să vadă monumentul compozitorului naţional finlandez Jean Sibelius, cel care a scris „Finlandia”, imn naţional şi odă de rezistenţă împotriva ocupanţilor. „Finlandia” a fost interzisă în perioada ţarului rus Alexandru, şi a putut fi cântată doar după independenţă.

Iar după plimbare, turiştii ruşi trec pe la vestitul restaurant „Salve”, vechi local pescăresc, care a văzut mulţi corsari slavi prin zonă. Actualii proprietari ai localului îi deservesc acum cu bunăvoinţă şi le acceptă banii, dar pentru orice eventualitate, mai păstrează pe perete, chiar lângă intrare, o inscripţie trilingvă, inclusiv în rusă, care abordează o problemă de cultură: „Ne plevat’ na pol” (Nu scuipaţi pe duşumea” – n.r.).

O ţară nordică, cu mii de insule şi lacuri, fără bogăţii strategice şi cu o climă aspră, a reuşit să ajungă printre statele europene cele mai dezvoltate, cele mai necorupte şi mai stabile, manevrând politica externă în aşa fel, încât să nu existe tensiuni care ar prejudicia stabilitatea, calmul şi bunăstarea propriilor cetăţeni.

„Ca să nu irităm Rusia”

Finlandezii nu fac spectacole de naţionalism, de iubire de ţară, de ură interetnică. Îşi păstrează cu calm tradiţiile şi acceptă vecinii, în limitele legii. La Ministerul de Externe al Finlandei am fost informaţi că mii de cetăţeni ruşi şi-au redobândit cetăţenia finlandeză şi alte mii de cereri sunt depuse la autorităţi. Nimeni însă, nici Franţa, nici Rusia, nici UE, nu îi poate determina să acorde mai multe sau mai puţine acte de cetăţenie. „Dacă cetăţenii ruşi demonstrează că au bunici pe teritoriul Finlandei – e un drept al lor indiscutabil”, ni se interpretează clar legea. Totuşi, acum autorităţile urmează să revadă legislaţia cu privire la cetăţenie, deoarece câteva cazuri de escrocherie prin „redobândirea cetăţeniei” au lăsat câteva familii locale fără case după ce „noii ruşi” ar fi comis abuzuri. Au fost înregistrate câteva plângeri din partea unor familii finlandeze, care reclamă faptul că după ce nişte bărbaţi ruşi s-au căsătorit cu femei din Finlanda, au intentat în grabă procese de divorţ, lăsându-şi soţiile cu proprietatea înjumătăţită, în timp ce ei – deveneau finlandezi celibatari cu acte în regulă. Oricum, cetăţenii ruşi sunt priviţi ca o sursă turistică importantă şi pentru ei ghizii şi vânzătorii se obosesc să pronunţe câteva fraze în rusă. Unele magazine ţin legătura telefonică cu câte un localnic vorbitor de limbă rusă, ca atunci când au clienţi slavi – să facă traducerea comenzii prin mobil.

Se pare că tot pentru Rusia, cu care Finlanda are 1000 km de hotar, fiecare tânăr finlandez face armata, independent de etnie, nivel de educaţie sau stare familială. Jurnalistul Teppo Tiilikainen de la revista „Suomen Kuvalehti” ne-a convins că e o etapă a vieţii acceptată în mod absolut de către orice cetăţean, căci acolo nu există „dedovşcina” sau alte „tradiţii neregulamentare”, iar condiţiile de întreţinere aproape că nu se deosebesc de cele de acasă. Finlanda nu este membru al NATO, şi se pare că şi aici e vorba de un element diplomatic, explicaţia lui Teppo fiind de genul că „să nu irităm Rusia”, dar relaţiile parteneriale cu statele UE şi NATO nu lasă niciun dubiu că acest stat va primi toată susţinerea blocului militar nord-atlantic la primul apel.

Finlanda a devenit membră a Uniunii Europene abia în 1995, atunci când majoritatea cetăţenilor săi au fost pregătiţi de acest pas şi atunci când legislaţia şi politicile au fost aduse în concordanţă cu cele europene. Iată de ce, experţii în politică externă finlandezi zâmbesc în faţa scepticismului şi nerăbdării cetăţenilor moldoveni de a intra în blocul european.

Moldova, înaintea Finlandei în UE

„Finlanda susţine efortul R. Moldova de a adera la UE. Dialogul Moldovei cu UE este în ultimul an foarte dinamic, iar poziţia geografică e foarte bună, trebuie doar să decshideţi cât mai multe ferestre către Europa”, a declarat pentru ZdG Markus Heydemann, responsabil de relaţii cu Moldova în cadrul Ministerului de Externe al Finlandei. „Nouă ne-a luat câteva zeci de ani să accedem în UE, Moldova s-ar putea încadra mult mai repede în hotarele europene în pofida „saturaţiei” extinderii”, a remarcat el. Da, dacă ar accepta să înveţe din lecţiile altor state, fără a le repeta greşelile, preluând doar exemplele de succes, am subînţeles noi.

Toţi cei care au urmărit situaţia din Moldova în ultimii ani, au remarcat o diferenţă şi o deschidere.  Teppo Tiilikainen ne arată revista cu ultimul său reportaj realizat în Moldova. Era în toamna lui 2009. „Am reuşit să discutăm cu Marian Lupu şi Mihai Ghimpu, cu alţi politicieni. Chiar şi cu Şevciuk de la Tiraspol am discutat. Însă Vladimir Voronin nu a vrut să ne primească, deşi eram mai mulţi jurnalişti din statele UE”. Deschiderea politicienilor, pentru jurnaliştii finlandezi, este un test al devotamentului acestora faţă de stat.

Alina RADU

Va urma